Litere de nea

Uitandu-ma pe geam deja de doua zile, “roiurile de albine albe” (metafora pe care o citeam cu greu prin clasele primare) au devenit ceva obisnuit. Perdeaua de zapada ce cade usor pe pamantul dezgolit “sifoneaza” intregul cadru cu care toti ne-am obisnuit odinioara. Caci nu exista prea multi oameni ce sa nu paseasca pe incolacita “perdea” fara ca macar sa ofteze un pic, pret de cateva secunde, tanjind pentru o clipa de vara.

Zapada abundenta a incurcat cu siguranta multe persoane, fie ei pietoni sau soferi. Iar pentru persoanele mai “aeriene” ce clar nu tin o evidenta zilnica a calendarului, asemenea-mi, peisajul demn sarbatorilor de iarna le imbata usor gandirea, dand timpul inapoi la luna decembrie, cand oricine s-ar fi asteptat sa vada un asemenea peisaj si nu ar fi fost extraodinar de surprinsi; dar nu multora li se pare un lucru obisnuit pentru luna ianuarie. Si eu ma numar printre acele persoane.

Nu mai suport vremea asta! De ce nu suntem intr-unul din acele filme tipic americane in care scoala se inchide din cauza zapezii?!

Ma plangeam eu iesind cu greu din curtea scolii, facand pasi mici si greoi pe stralucitoarea zapada, in jurul orei 14:10. E amuzant cum, acum 2-3 ani m-as fi rugat pentru macar o zi de ninsoare, iar acum ma rog sa se termine. Dar cred ca asta face parte de asemenea din definita acelui cuvant, pe care il urasc atat de mult, numit ” maturizare “.

In decursul acestor doua zile am incercat din rasputeri sa gasesc ceva bun in comportamentul ciudat al vremii. Dar ce putea fi atat de bun la doua zile de ninsoare fara oprire? Aparent nimic.

Dar dupa mult timp de cugetare am primit un verdict surprinzator ce mi-a dat peste cap convingerea majora, aceea ca nimic nu ar fi bun la nesfarsita ninsoare – maine nu se face scoala!

Un licar naiv de speranta s-a nascut in inimile catorva colegi ce, la initiativa parintilor, vor sta acasa maine. Diriginta ne-a confirmat de asemenea ca, numai maine, putem lipsi nemotivat.. sau, mai bine zis, aparent nemotivat! Motivul? Zapada.

Uitandu-ma pe geam, le-am zambit miilor de “albinute albe”, multumindu-le pentru marea lor contributie. Iar daca ele vor pleca maine, pentru a strabate alte parti ale tarii (din cate am inteles eu pe la Bistrita vor poposi, asa mi-au povestit), vor fi mult mai impacate cu siguranta, stiind ca si-au lasat o amprenta in cateva suflete, incheiand albumul unei ierni grandioase pe care nu vom uita niciodata ca am trait-o.