Litere de nea

Uitandu-ma pe geam deja de doua zile, “roiurile de albine albe” (metafora pe care o citeam cu greu prin clasele primare) au devenit ceva obisnuit. Perdeaua de zapada ce cade usor pe pamantul dezgolit “sifoneaza” intregul cadru cu care toti ne-am obisnuit odinioara. Caci nu exista prea multi oameni ce sa nu paseasca pe incolacita “perdea” fara ca macar sa ofteze un pic, pret de cateva secunde, tanjind pentru o clipa de vara.

Zapada abundenta a incurcat cu siguranta multe persoane, fie ei pietoni sau soferi. Iar pentru persoanele mai “aeriene” ce clar nu tin o evidenta zilnica a calendarului, asemenea-mi, peisajul demn sarbatorilor de iarna le imbata usor gandirea, dand timpul inapoi la luna decembrie, cand oricine s-ar fi asteptat sa vada un asemenea peisaj si nu ar fi fost extraodinar de surprinsi; dar nu multora li se pare un lucru obisnuit pentru luna ianuarie. Si eu ma numar printre acele persoane.

Nu mai suport vremea asta! De ce nu suntem intr-unul din acele filme tipic americane in care scoala se inchide din cauza zapezii?!

Ma plangeam eu iesind cu greu din curtea scolii, facand pasi mici si greoi pe stralucitoarea zapada, in jurul orei 14:10. E amuzant cum, acum 2-3 ani m-as fi rugat pentru macar o zi de ninsoare, iar acum ma rog sa se termine. Dar cred ca asta face parte de asemenea din definita acelui cuvant, pe care il urasc atat de mult, numit ” maturizare “.

In decursul acestor doua zile am incercat din rasputeri sa gasesc ceva bun in comportamentul ciudat al vremii. Dar ce putea fi atat de bun la doua zile de ninsoare fara oprire? Aparent nimic.

Dar dupa mult timp de cugetare am primit un verdict surprinzator ce mi-a dat peste cap convingerea majora, aceea ca nimic nu ar fi bun la nesfarsita ninsoare – maine nu se face scoala!

Un licar naiv de speranta s-a nascut in inimile catorva colegi ce, la initiativa parintilor, vor sta acasa maine. Diriginta ne-a confirmat de asemenea ca, numai maine, putem lipsi nemotivat.. sau, mai bine zis, aparent nemotivat! Motivul? Zapada.

Uitandu-ma pe geam, le-am zambit miilor de “albinute albe”, multumindu-le pentru marea lor contributie. Iar daca ele vor pleca maine, pentru a strabate alte parti ale tarii (din cate am inteles eu pe la Bistrita vor poposi, asa mi-au povestit), vor fi mult mai impacate cu siguranta, stiind ca si-au lasat o amprenta in cateva suflete, incheiand albumul unei ierni grandioase pe care nu vom uita niciodata ca am trait-o.

Omul.Jurnal cu cantec

Sia – Breathe me

2 ianuarie. Mai sunt inca doua zile pana la inceperea scolii, lucru care imi lasa un gust amar. Nu vreau sa ma intorc in acea clasa, fost laborator de geografie, pentru ca nu voi gasi nimic altceva decat dispret. Nu fata de mine. Fata de toti.

Aceeasi profesori vechi de mai bine de 20 de ani, deja obositi si plictisiti ca au imbatranit intr-un sistem si asa defect. Un zambet e deja o raritate.

Dar si intre ei exista intrigi. Sunt micile lor extravagante. “Greii” scolii, respectiv cei ce inca predau de la infiintarea institutului, nu pierd niciodata  ocazia sa isi dea cu parerea despre metodele defectuoase de predare ale celor mai tineri. E amuzant acest joc, si toate mastile pe care le iau.

Suntem invatati sa fim cinstiti si sa nu vorbim niciodata pe cineva de rau, cel putin nu pe la spate. Dar si cei ce ne sugereaza asta ar trebui sa tina cont de ceea ce zic; fiindca nu o fac mereu.

Sunt greseli la nivel inalt, si e prea tarziu ca cineva sa le corecteze. Dar poate nici nu e nevoie. Micile greseli, extravagante anima fiinta umana. Pana la urma, si un strop mic de rautate defineste omul. Si poate e chiar bine sa existe acolo, undeva, cat de mic. Marea problema e cand descoperi ca in sufletul cuiva nu se afla doar un singur strop..

1 ianuarie – Sa fi fost luna plina?

1 ianuarie 2010 .. a mai trecut un an!
Cu riscul de a deveni nostalgic, pot spune ca imi va fi dor de tot ceea ce a insemnat 2009.
Chiar daca acum a apus, va fi mereu prezent in inima mea.

Mi-am luat adio de la vechiul an cum se cuvine, amintindu-mi, chiar si in zarva artifciilor ce luminau cerul, fiecare clipa.
Fiecare clipa din anul apus.

Pentru prima data in istoria zilelor de 31 decembrie am simtit o enorma comuniune. Am simtit ca in acel loc, in acel moment,
totul era intr-o armonie perfecta. Iar acest lucru mi-au demonstrat-o multe aspecte.

Un simplu ” la multi ani! ” a putut sa-mi aduca un zambet copilaros pe buze .. dar nu neaparat pentru semnificatia sa, ci
pentru ca venea din gura unor straini pe care-i vazusem prima data atunci, in primele minute de 1 ianuarie, strangandu-se
in brate. Dar gestul lor a contat. A contat ca doi adolescenti visatori au putut face o clipa abstractie de jocul de
artificii sau imbratisarile calduroase pentru a-i zice unui copil infrigurat ” la multi ani! “.

Acea noapte mi-a dat un sentiment de siguranta. Simteam ca nimic nu se putea intampla. Eram doar eu, parintii mei, straduta
somnoroasa pe care o vad zilnic de la fereastra de atatia ani, cei doi indragostiti si spectacolul oferit de artificii.

Nu stiu ce a putut sa-mi ofere acel sentiment trait pentru prima data. Sa fi fost luna plina? Poate in acea noapte s-a
hotarat sa nu mai stea ascunsa printre stele, si sa-si coboare aura spre somnoroasa straduta, in acel loc, in acel moment,
vrand sa ii aduca zambetul pe buze unui copil de 13 ani, facandu-l sa se simta ca un nou nascut.

Trezit din farmecul unui basm trait in primele clipe de 1 ianuarie, deschizand o noua fila in cartea unei noi vieti,
realizez ca in sufletul meu, debutul noului an fusese grandios, de poveste, redandu-mi speranta ce nu a pierit cand m-am
trezit, ci a devenit mai puternica; speranta ca fiecare zi din 2010 va fi asemeni celei de 1 ianuarie.